Archive for the ‘11 SAM’ Category

Hidrosfera   4 comments

Hidrosfera

 Analiza şi interpretarea unor date hidrologice

Hidrosfera este învelişul de apă al planetei noastre.

Componentele hidrosferei:

–         oceane şi mări;

–         ape continentale: fluvii, râuri, lacuri, ape subterane, apa din sol, apa din gheţari etc.

–         apa din atmosferă: vaporii de apă.

În procente situaţia arată astfel:

Fig.1: Proportii: oceane-mari si ape dulci

 

 

Datele hidrologice pot fi analizate în vederea obţinerii unor informaţii în legatură cu: regimul hidrologic al râurilor sau fluviilor, durata îngheţului, grosimea podului de gheaţă, existenţa gheţii la mal, curgerea de sloiuri, inundaţii, aspectul exterior al râurilor sau fluviilor etc.

Analiza datelor hidrologice permite înţelegerea funcţionării sistelelor acvatice (fluvii, râuri, lacuri etc.) şi influenţa lor asupra diferitelor activităţi umane.

Pentru activitatea umană interesează:

–         modul de alimentare a râurilor;

–         existenţa unor utilizări urbane şi industriale pe traseul râului;

–         regimul îngheţului;

–         raportul dintre cantitatea de precipitaţii şi evoluţia nivelului unui rau sau fluviu;

–         aprecierea potenţialului hidroenergetic şi a resurselor de apă pentru agricultură.

Datele hidrologice sunt culese prin intermediul staţiilor hidrometrice şi sunt sintetizate în buletine hidrologice. Acestea oferă informaţii despre nivelul râurilor la un moment dat şi despre evoluţia sa ulterioară.

În ţara noastră, postul naţional de radio prezintă zilnic, la ora 11:50, buletinul hidrologic. Acesta redă informaţii despre nivelul apelor Dunării măsurate la diferite staţii hidrometrice.

 

Hidrosfera şi societatea omenească

Relaţia dintre hidrosferă şi societatea omenească poate fi privită în două moduri:

POZITIV

Apa are un rol deosebit în viaţa şi activitatea oamenilor.

Apa dulce este:

–         principala sursă de apă pentru metabolismul uman;

–         utilizată ca apă de băut;

–         folosită pentru prepararea hranei;

–         utilizată ca apă industrială şi menajeră;

–         folosită în agricultură (irigaţii) etc.

–         folosită pentru pescuit.

Apa oceanică este:

–        un reglator climatic;

–       o sursă de săruri minerale;

–      o sursă de apă dulce (prin desalinizare);

–      o sursă de energie (mareomotrică);

–     folosită pentru pescuit.

Cursurile râurilor au favorizat dezvoltarea unor civilizaţii istorice:

–         valea şi delta Nilului (civilizaţia egipteană);

–         valea Tigrului şi a Eufratului (civiliyaţia babiloniană din câmpia Mesopotamiei);

–         valea Indului (civilizaţia indiană);

–         fluviul Huang He (civilizaţia chineză).

NEGATIV

În relaţia dintre hidrosferă şi societatea omenească pot să apară disfuncţionalităţi de tipul:

–         inundaţiilor;

–         poluării.

Poluarea apelor se poate face prin: –  deversarea unor substanţe periculoase în corpurile de apă; – deversarea apelor calde din termocentrale (poluare termică); – deversarea apelor folosite în industria îngrăşămintelor chimice, alimentare sau textile.

Deversarea reţelei de canalizare în reţeaua hidrografică naturală duce la distrugerea faunei,  florei sau la îmbolnăvirea grupurilor umane.

Substanţele pentru îmbunătăţirea randamentului solului (pesticide, îngrăşăminte chimice), folosite în exces duc la apariţia unei forme de poluare a apelor numită poluare agricolă.

Posted Februarie 16, 2011 by andreeazg in 11 SAM

UNITĂŢILE RELIEFULUI TERESTRU   3 comments

Unităţi ale reliefului terestru

 

Relieful major al Terrei, cu cele două mari domenii (continental şi oceanic), prezintă anumite asocieri altimetrice numite şi trepte de relief, considerate de obicei astfel:

1. pentru CONTINENTE:

treapta câmpiilor între 0 şi +200 m;

treapta dealurilor şi a podişurilor, între +200 şi + 800 (1000) m;

treapta munţilor, situată la peste 800 (1000) m.

2. pentru OCEANE (fig.1):

– platforma continentală cuprinsă între 0 şi minus 200 m;

– abruptul continental între – 200 m şi – 3000m, – 4000 m;

– platoul continental (câmpia abisală sau bazinul oceanic), coboară până la – 6000 m;

– dorsalele oceanice (sistem montan submarin);

– fosele abisale (gropile abisale), situate la peste – 6000 m.

 

Fig.1 Trepele reliefului submarin (prelucrata dupa: http://www.relia.net )

 

 

Unitatea de relief reprezintă o suprafaţă bine delimitată faţă de regiunile învecinate, care poate face parte din treapta campiilor, dealurilor sau a munţilor şi care are o anumită structură geologică sau altitudine.

În tabelul de mai jos sunt prezentate, pe continente, principalele unităţi de relief:

Continentul Treapta câmpiilor Treapta dealurilor şi a podişurilor Treapta munţilor
  Unitatea de relief Unitatea de relief Unitatea de relief
Asia Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia Chinei de Est, Câmpia Mesopotamiei Podişul: Tibet, Pamir, Deccan, Iranului, Siberiei Centrale, Anatoliei etc. Munţii: Himalaya, Hindukush, Zagros, Altai, Pontici, Karakorum, Verhoiansk, Kolâma, Tianshan etc.
Europa Câmpia Europei de Est,Câmpia Română, Câmpia Panonică, Câmpia  Germano-Polonă, Câmpia Padului etc. Podişul: Ardeni, Podişul Bavariei, Poduşul Boemiei, Podişul Central Rus, Podişul Valdai, Podişul Norrland etc. Munţii: Alpi, Pirinei, Carpaţi, Dinarici, Balcani, Scandinaviei, Penini, Grapiani, Apenini, Metaliferi, Jura etc.
Africa Câmpia Mozambicului, Câmpia Somaliei etc. Podişul Karoo, Podişul Etiopiei, Podişul Shoturilor, Podişul Katanga etc. Munţii: Atlas, Scorpiei, Kilimanjaro, Kenya.
America de Nord Câmpia Mississippi,  Câmpia litoral-atlantică etc. Podişul Preriilor, Podişul Laurenţian, Podişul Colorado, Podişul Mareului Bazin etc. Munţii: Stâncoşi, Apalaşi, Sierra Madre de Vest şi Est, Cascadelor, Coastei, Brooks, Sierra Nevada etc.
America de Sud Câmpia Amazonului, Câmpia La-Plata. Podiţul Braziliei, Podişul Guyanelor etc. Munţii Anzi
Australia Câmpia Nularbor Podişul Australiei de Vest. Munţii Marii Cumpene de Ape, Alpii Australiei.
Antarctida     Munţii Transantarctici (vf. Erebus 3794 m).

 

Fig. 2: Harta fizică a Lumii

Posted Noiembrie 17, 2010 by andreeazg in 11 SAM

EVOLUŢIA RELIEFULUI TERREI   Leave a comment

 

Evoluţia reliefului Terrei

 

Relieful reprezintă totalitatea neregularităţilor scoarţei terestre (continentale şi oceanice),  care se prezintă sub formă de adâncituri şi ridicături.

Relieful scoarţei terestre se împarte în:

–         bazine oceanice şi continente;

–         forme de relief ale continentelor şi bazinelor oceanice;

–         microforme de relief care apar în cadrul formelor de relief continentale.

În cei 4,6 miliarde de ani (vârsta Pământului), configuraţia reliefului Terrei s-a schimbat semnificativ.

Dacă în Precambriam relieful consta în  existenţa câtorva nuclee continentale, de tipul scuturilor (Scutul Laurenţian sau Canadian, Scutul Brazilian, Scutul African, Indian, Australian, Antarctic, Sinic, Baltic etc.), grupate în cele două continente iniţiale Laurasia şi Gondwana. şi a unui ocean imens (Panthalasa), în prezent există 7 mase continentale (Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Europa, Australia, Oceania şi Antarctida) şi 4 oceane (Pacific, Atlantic, India şi Arctic).

EVOLUŢIA RELIEFULUI TERREI

ERA / SUBERĂ PERIOADA Anii OROGENEZA Unităţi de relief
Precambrian Arhaic 3,9 mild. -2,5 mild  –  A existat supercontinentul Rodinia.
Proterozoic 2,5 mild. – 570 mil.
 PaleozoicInferior Cambrian 570 – 505 mil. Baikaliană  
Ordovician 505 – 435 mil.  Caledonică S-au format munţii Scandinaviei; munţii Apalaşi din S.U.A.; munţii Grapieni din Scoţia
Silurian 435 – 410 mil.
PaleozoicSuperior Devonian 410 – 360 mil.  Hercinică Se formează munţii: Antiatlas din Africa de Nord, m-ţii Scopriei din Africa de Sud; m-ţii Marii Cumpene de Ape din Australia; Masivul Central Francez; m-ţii Harz din Germania; m-ţii Altai, Saian din Asia Centrală etc.
Carbonifer 360 – 295 mil.
Permian 295 – 245 mil.
Se destramă supercontinentul PANGEA (Pangaea) şi apar continentele LAURASIA şi GONDWANA
 Mezozoic Triasic 245 – 205 mil. Paleokimerică (Kimerică veche)Neokimerică (kimerică nouă)AlpinăFaza tectonică savică. Se formează sistemul alpino-carpato himaliayan, care cuprinde munţii: Pirinei, Alpi, Dinarici, Carpaţi, Balcani, Pontici, Caucaz, Hindukush, Karakorum, Himalaya.În America de Sud se formează munţii Anzi, iar în America de Nord, munţii Stâncoşi, Coastei, Cascadelor, Sierra Nevada.În nord-estul Asiei s-au format munţii: Cerski, Verhoiansk şi Kolâma.În Africa se formează munţii Atlas (Saharian şi Înalt) şi m-ţii Kenya şi Kilimanjaro.
Jurasic 205 – 135 mil.
Cretacic 135 – 65 mil
NeozoicPaleogen Paleocen 65 – 53 mil. Fazele tectonice:stirică şi moldavică. Continuă procesul de înălţare a munţilor din orogeneza alpină. Încep să prindă contur unele regiuni de podiş şi dealuri.
Eoce 53 – 34 mil.
Oligocen 34 – 23,5 mil.
NeozoicNeogen Miocen 23,5 – 5,3 mil.
Pliocen 5,3 – 2 mil
Cuaternar Pleistocen 2 mil. – 10.mii   Se formează câmpiile şi are loc o puternică modelare exercitată de acţiunea gheţarilor (glaciaţiunea Cuaternară).
Holocen 10. mii – 

 

NOTA!!!

http://www.sln.org.uk/geography/schools/blythebridge/AnimationsPlates.htm

Dicţionar

Precambrian = Eră gealogică care precedă perioada cambriană a paleozoicului; cuprinde două subperioade: Arhaic şi Proterozoic; s-a desfăşurat între 4,6 mild. ani şi 570 mil. ani.

Posted Noiembrie 14, 2010 by andreeazg in 11 SAM

RELIEFUL: SCOARTA TERESTRA   11 comments

SCOARŢA TERESTRĂ CA SUPORT AL RELIEFULUI: STRUCTURA ŞI ALCĂTUIRE PETROGRAFICĂ

 

Înainte de a preciza care este rolul scoarţei terestre în formarea reliefului se impune să aducem în discuţie structura internă a Pâmântului. Această structură, zonar – concentrică, se datorează diferenţei de densitate a materiei şi mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale.

Aşadar, structura internă a Pământului (fig.1), pornind din interior spre exterior este următoarea:

A. NUCLEUL Pământului, (se desfăşoară din centrul Pământului până la 3400 km), este de două feluri: – nucleu intern, solid, format din nichel şi fier; – nucleul extern, lichid, format din metale topite;

A1. Discontinuiteatea GUTENBERG – WIECHERT… zona de tranziţie între nucleu şi manta.

B. MANTAUA Pământului: – înconjoară nucleul şi are o grosime de 2900 km;    – partea inferioară este solidă, iar partea superioară  este vâscoasă şi poartă numele de ASTENOSFERĂ

 În Astenosferă circulă curenţii de convecţie care urcă din adâncime spre suprafaţă, transportând materie topită numită MAGMĂ.

 B1 Discontinuitatea MOHO…  zona de tranziţie între astenosferă şi scoarţa terestră.

C. SCOARŢA TERESTRĂ sau LITOSFERA: – este învelişul solid al Pământului cu o grosime de aproximativ 100 km; – cuprinde: scoarţa exterioară solidă (continentală sau oceanică) şi stratul din baza litosferei, mai plastic, care face trecerea spre astenosferă.

Fig.1 Structura interna a Pamantului

 

LITOSFERA este fragmentată în PLĂCI TECTONICE, care plutesc pe Astenosferă şi care sunt împinse sau fragmentate de acţiunea curenţilor de convecţie.

Plăcile tectonice au întinderi diferite şi sunt formate atât din scoarţă continentală cât şi din scoarţă oceanică.

Acţiunea curenţilor de convecţie duce la crearea unei despicături în litosferă, denumită RIFT.  În lungul unui rift, se formează prin acumularea magmei, sisteme montane submarine, denumite DORSALE (valabil doar pentru oceane).

Plăcile tectonice pot intra în coliziune, iar placa situată altitudinal mai jos coboară sub placa mai înaltă sub forma unui plan înclinat, denumit BENIOFF, fenomen ce se numeşte SUBDUCŢIE.

Datorită subducţiei, se formează sisteme montane, arcuri insulare, fose oceanice, vulcani şi au loc cutremure de pământ.

Mişcarea plăcilor tectonice (ca părţi componente ale scoarţei terestre), duce la formarea megareliefului terestru (continente şi oceane) şi a macroreliefului continentelor şi oceanelor.

 

Structură şi alcătuire petrografică

 

În studiul formelor de relief ne interesează îndeosebi rocile şi modul lor de aranjare (structura geologică).

Rocile se împart în trei mari categorii:

  1. Roci MAGMATICE: formate prin solidificarea materiei fluide sau vâscoase, cu o temperatură ridicată, care urcă din interiorul Pământului spre suprafaţă; solidificarea se poate face în adâncime (formându-se roci INTRUSIVE precum: granitul, dioritul, gabbroul), sau la suprafaţă (formându-se roci EFUZIVE: andezitul).
  2. Roci SEDIMENTARE: se formează prin distrugerea unor roci preexistente, sedimentarea lor şi, în unele situaţii, prin transformarea lor în timp.

Exemple de roci sedimentare: pietrişul, nisipul argila, marna, gresii, conglomerate, sare, gips, calcar, cărbuni etc.

 

3. Roci METAMORFICE: rezultă din transformarea rocilor sedimentare şi chiar magmatice ajunse la temperaturi şi presiuni ridicate.

Exemple: marmura (se formează din calcar), şisustrile cristaline, gnaisele etc.

 
 
 

Fig.2 Exemple de roci

 

 

 

Rocile influenţează aspectul reliefului terestru prin alcătuirea lor mineralogică, duritate şi prin modul lor de aranjare în spaţiu (structura geologică).

În funcţie de modul de aranjare al rocilor există următoarele tipuri de structuri:

  structură orizontală (rocile sunt dispuse orizontal), se mai numeşte şi tabulară.

Pe această structură de dezvoltă următoarele forme de relief: vai simetrice, interfluvii plate, versanţi abrupţi în roci dure şi lini în roci moi;

– structură monoclinală sau înclinată (stratele înclină într-o anumită direcţie);

Formele de relief corespunzătoare structurii monoclinale sunt: cuestele, văile subsecvente, obsecvente şi consecvente, hogback-ul şi depresiunea subsecventă. (Fig.3).

–   structură cutată (stratele de roci prezintă ondulări mai largi sau mai înguste); Aceste ondulări poartă numele de anticlinale (când bulca cutei este orientată în sus) şi sinclinale (când bucla cutei este orientată în jos).

Structura cutată este specifică munţilor.

 ATENŢIE!!!

Daca o structură orizontală, monoclinală sau cutată este afectată de mişcări tectonice care duc la ruperea stratelor geologice, structura denive FALIATĂ  şi apare în relief sub forma HORST- urilor şi a GRABEN – urilor.

 
 
 

Fig. 3 Modul de aranjare a stratelor de roci şi tipuri de relief specifice fiecărei structuri

 

NOTE!!!

http://www.jenningsk12.net/WE/peimann/Science/Earth%20Movements/EarthMovements.html

http://www.earthscienceeducation.com/virtual_rock_kit/index.htm

Posted Octombrie 20, 2010 by andreeazg in 11 SAM

CALCULUL DISTANTELOR PE HARTA   8 comments

Calculul distanţelor şi suprafeţelor pe hărţi geografice şi în orizontul local

 

Pe orice hartă indiferent de scară, pot fi măsurate anumite elemente definitorii ale spaţiului, cum ar fi distanţele şi suprafeţele.

I.                  MĂSURAREA DISTANŢELOR PE HARTĂ:

–         se poate realiza în linie dreaptă, frântă sau sinuoasă.

 

A. MĂSURAREA DISTANŢELOR ÎN LINIE DREAPTĂ

–         există mai multe metode pentru măsurarea distanţelor în linie dreaptă:   

a)      măsurarea cu ajutorul caroiajului kilometric este folosită în cazul hărţilor la scara mare (topografice), care au trasat caroiajul kilometric. Măsurarea se face cu ajutorul unui compas distanţier şi a unei rigle. Operaţia de măsurare este simplă: se ia între deschiderea compasului distanţier distanţa care trebuie măsurată şi aceasta se suprapune peste o direcţie a caroiajului. Lungimea obţinută va corespunde unui număr de segmente şi va fi calculată în funcţie de valoarea laturii caroiajului pe latura respectivă.

b)      măsurarea cu ajutorul scării grafice: este folosită pentru calculul distanţelor mai mici, pe hărţile cu scară grafică. Foloseşte un compas distanţier, în a cărui deschidere se ia distanţa care trebuie calculată. Se suprapune apoi braţul stâng al compasului peste diviziunea „0” a scării, iar celălalt braţ se suprapune pe partea din dreapta a scării, după care se citeşte direct distanţa măsurată.

c)      măsurarea cu ajutorul scării numerice, se foloseşte pentru măsurarea distanţelor în linie dreaptă şi se realizează cu ajutorul formulei: d/D = 1/n sau D = d x n, unde: d = distanţa măsurată pe hartă; D = distanţa pe teren; n = numitorul scării hărţii.

harta-topografica-timisoara-fragment

EXEMPLU: harta de mai sus este un fragment dintr-o hartă topografică la scara 1: 100 000 (ACEASTA ESTE O SCARĂ NUMERICĂ).

Pentru a exemplifica modul în care se poate calcula distanţa dintre două localităţi am trasat pe harta topografică o linie între Giroc şi Urseni. Se presupune că această linie ar avea o lungime de 3 cm pe hartă. Misiunea noastră este să identificăm distanţa de pe teren dintre cele două localităţi cu ajutorul scrării numerice, ştiind că aceasta este 1:100000. Pentru a identifica distanţa de pe teren vom folosi formula: D = d x n, unde cunoaştem pe d =3 cm şi n = 100 000 cm.  Astfel, D = 3 x 100 000, rezultă D = 300 000 cm. Cum distanţa de pe teren se măsoară de obicei în km este necesar să facem transformarea din cm în km.  Ştiind că 100 000 cm  = 1 km, reiese că 300 000 cm = 3 km (D = 3 km).

 

B. MĂSURAREA DISTAŢELOR ÎN LINIE FRÂNTĂ

 Deoarece o linie frântă este formată din mai multe segmente de linie dreaptă, se determină pe rând distanţa fiecărui segment, folosind una dintre metodele pentru determinarea distanţei în linie dreaptă, după care se însumeavă valorile obţinute.

C. MĂSURAREA DISTANŢELOR SINUOASE

Pentru determinarea distanţelor sinuoase se poat folosi atât curbimetrul (care permite citirea direct în kilometri a distanţelor), cât şi compasul distanţier.

II.               MĂSURAREA SUPRAFEŢELOR PE HARTĂ

Calculul suprafeţelor presupune mai multe posibilităţi de abordare:

  1. Un mod analitic, care are în vedere descompunerea unor suprafeţe neregulate reprezentate pe hartă în figuri geometrice (de obicei triunghiuri), care pot fi calculate cu ajutorul scării grafice sau numerice.
  2. Descompunerea suprafeţei în forme geometrice mai simple, a căror suprafţă poate fi calculată.
  3. Determinarea suprafeţelor cu ajutorul hârtiei milimetrice, prin descompunerea suprafeţei reale în pătrate de diferite dimensiuni şi suprapunerea ei peste un caroiaj care redă aceste pătrate.

 

Măsurarea distanţelor şi a suprafeţelor în orizontul local poate să aibă mai multe scopuri, cum ar fi: – realizarea unor lucrări rectilinii sau neregulate; – măsurarea suprafeţelor pentru delimitarea proprietăţii; – măsurare bălţilor, a pădurilor, păşunilor, terenurilor arabile, intravilanului etc.; – măsurarea distanţelor de acces faţă de anumite obiective etc. Aceste distanţe pot fi măsurate pe teren cu ajutorul TEODOLITULUI.

NOTE!!!

În momentul în care se realizează măsurarea distanţelor cu ajutorul hărţii este obligatoriu să utilizăm aceeaşi unitate de măsură (cm, în cazul de faţă), după care să transformăm în metri sau km.

100 cm = 1 m;

1000 cm = 10m;

10 000 cm = 100 m;

100 000 cm = 1000 m = 1 km.

 

 

Posted Octombrie 6, 2010 by andreeazg in 11 SAM

MISCARILE PAMANTULUI   5 comments

MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI

 

Pământul execută două mişcări cu, consecinţe imediate asupra vieţii oamenilor. În afară acestor două mişcări, Terra efectuează şi alte mişcări asupra cărora nu vom  insista (ex: mişcarea efectuată de către întregul sistem solar în jurul unui punct central din galaxia noastră). Aşadar, ne vom opri asupra:

–         MIŞCĂRII DE ROTAŢIE şi

–         MIŞCĂRII DE REVOLUŢIE

Până la descrierea mişcărilor Pământului se impune să amintim că forma Pământului, dacă se face abstracţie de denivelări, este cea de SFERĂ. Forma sferică a fost demonstrată pentru prima dată de  ERATHOSTENE (sec III. Î. Hr.), care a măsurat cu precizie circumferinţa Pământului.

Când vorbim despre forma Pământului este necesar să aducem în discuţie şi notiunea de „ELIPSOID DE ROTAŢIE”, care redă forma uşor bombată a planetei la Ecuator şi mai turtită la poli. Astfel, între raza ecuatorială şi raza polară (VEZI nota 1), există o diferenţă de 1/297.

Forma de „GEOID” se aseamănă mai mult cu forma reală a Pământului (fără a fi identică cu ea). Geoidul este apropiat ca formă de suprafaţa medie a Oceanului Planetar şi prelungirea acestuia sub continente. Între geoid şi elipsoidul de rotaţie există o abatere de ± 100 m, volumul fiind identic.

Forma reală a Pământului este cea de „TERROID” sau „GEOID-PARĂ” SAU „TELUROID” şi a fost obţinută din observaţii satelitare.

1.MIŞCAREA DE ROTAŢIE

 

DURATA:– mişcarea se realizează în 24 de ore, adică într-o zi solară medie.

DIRECŢIA: – mişcării este de la VEST la EST şi induce imaginea aparentă a deplasării corpurilor cosmice (Soarele, Luna, stelele) de la est la vest.

CONSECINŢE: 

–         posibilitatea construirii unei unităţii de bază a timpului folosind lungimea zilei solare mijlocii (24 de ore);

–         deplasarea aparentă a corpurilor invers mişcării de rotaţie;

–         construirea unui sistem de tipul FUSELOR ORARE;

–         abaterea spre dreapta a corpurilor ce se deplasează pe direcţia meridianelor (forţa Coriols), evidenţiată prin direcţia curenţilor oceanici şi a circulaţiei aerului.

2.MIŞCAREA DE REVOLUŢIE

Miscarea de revolutie

 
DURATA: 365 zile, 9 minute şi 9 secunde, de-a lungul unei orbite în jurul Soarelui, de forma unei elipse, soarele fiind situat într-unul din focare.
 
CONSECINŢE: iluminarea diferită a globului terestru în cursul unui an – succesiunea anotimpurilor.

stabilirea unui interval de măsurarea a timpului: 1 an.

CONSECINŢE COMUNE:

Iluminarea diferită a suprafeţei terestre (datorită formei şi mişcării de rotaţie) influenţează cantitatea de caldura primita de la ecuator la poli în cursul unui an, determinând formarea zonelor de căldură. 

  

DICŢIONAR

* fus orar =  un fus orar este o zonă pe Pământ în care este legal în vigoare aceeași oră (același timp). Timpul aflat legal în vigoare într-un anumit loc este numit timp legal, oră legală, oră oficială sau, uneori, timp standard sau oră locală.

* terroid = forma reala a Pământului, incluzand şi denivelarile scoarţei terestre (relieful).

NOTE!!!

1. Raza ecuatorială (Re) = 6378,1 km; Raza polară (Rp) = 6356,7 km; Raza medie (Rm) = 6368 km; Lungimea Ecuatorului = 40075 km; Lungimea unui meridian = 40008 km.

2.  http://www.youtube.com/watch?v=yAm8s7Wg6SU&feature=related

 

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fus_orar

http://www.uwsp.edu/geo/faculty/ritter/animation/atmosphere/earth_revolution.html

Posted Septembrie 18, 2010 by andreeazg in 11 SAM

TERRA   3 comments

EVOLUŢIA TERREI

Sistemul nostru solar (care cuprinde planetele şi stelele, cea mai mare fiind Soarele), s-a format prin condesarea materiei (HIDROGEN, alte gaze, elemente chimice) provenite din explozia unei stele existente înaintea Soarelui nostru. Condensarea norului de gaz şi praf s-a realizat mai mult spre centru. Ca rezultat al acestei condensări, acesta a căpătat o mişcare de rotaţie, care a dus la formarea unui disc turtit în care se realiza un transfer continuu de rotaţie dinspre centru (Soare) spre disc (explicânduse astfel cea mai mare parte a mişcării totale a sistemului solar – 99% – este concentrată în planete). Planetele au început să se încălzească progresiv datorită concentrării materiei şi a dezintegrării materialelor radioactive.

Terra a luat nastere la fel ca şi celelalte planete din sistemul nostru solar acum aproximativ 4,5 – 5 miliadre de ani când datorită mişcării de rotaţie s-a realizat o grupare, după densitate, a elementelor din care era formată iniţial planeta, cele mai grele concentrandu-se spre interior.

Structura internă a Pământului (nucleu, manta, scoarţă) a determinat configuraţia actuală a planetei. Scoarţa a fost fracturată de magmele venite din interior care au adus la suprafaţă substanţe, gaze şi apă; peste litosfera iniţială au apărut astfel atmosfera şi aproape simultan hidrosfera. Creşterea masei atmosferei din cauza erupţiilor vulcanice a avut ca efect, în timp, o „ frânare” a mişcării de rotaţie a Pământului, de la 10 ore iniţial la 24 de ore astăzi. Totodată pe parcursul evoluţiei sale, raza Terrei a crescut cu 1/3, dar masa a rămas aproape constantă. Iniţial, forma Pământuşui era aproape sferică, denivelările ulterioare ale suprafeţei terestre fiind rezultatul curenţilor de convecţie, expansiunii oceanelor şi coliziunii maselor continentale. Hidrosfera iniţială avea o masă mai redusă, oceanele fiind mai mici, hidrosfera actuală fiind maximă.

Apariţia vieţii, acum 3,6 – 4 miliarde de ani, şi mai ales evoluţia ei, au dus la modificarea compoziţiei atmosferei de la starea iniţială (foarte densă cu CO2, NH3) la ce actuală , cu O2 (care este aproape integral datorat biosferei).

Configuraţia bazinelor oceanice şi a continentelor a suferit în cei 4,5 miliarde de ani de când a luat naştere Pământul, modificări serioase. De la supercontinentul Pangea, care a existat pana acum 250 de milioane de ani s-a ajuns la configuratia din prezent a Terrei cu 4 bazine oceanice si 7 continente.

În timpul evoluţiei Terrei au existat mai multe cicluri orogenetice  mai cunoscute fiind ultimele trei, care au avut loc în Paleozoic, Mezozoic şi Cenozoic (orogenezele caledonică, hercinică şi alpină). In timpul acestora s-au format muntii.

Dictionar

*curenti de convectie = curenti care strabat scoarta terestra, din interior spre litosfera, avand aspectul unui circuit (de unde si numele de „celula de convectie”),, cu cate o ramura ascendenta si o ramura descendenta; in locul in care curentii ascendenti ajung la suprafata se formeaza rifturi.

*orogeneza = ansamblu de procese tectonice care se produc în zonele mobile ale scoarței terestre și care au drept rezultat formarea unui lanț muntos cutat.

Note!!!

http://www.youtube.com/watch?v=cQVoSyVu9rk&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=1mQUkhMrRLY&NR=1

http://www.youtube.com/watch?v=NYbTNFN3NBo&feature=related

Posted Septembrie 18, 2010 by andreeazg in 11 SAM