Atmosfera   Leave a comment

Atmosfera – caracteristici generale

Fără atmosferă Pământul ar fi un deşert lipsit de viaţă. Cerul ar părea de culoare neagră, noaptea ar veni şi ar dispărea brusc. Soarele ar apărea ca un disc de foc. Nu am vedea culorile aurii ale aurorelor. Ziua ar fi foarte cald, +100°C, iar noaptea ar fi un ger năprasnic, temperatura ar coborî la -100°C.

1.Definiţie:

Atmosfera este învelişul de aer al Pământului. Aerul este un amestec de gaze!!!

2. Forma:

– bombată la ecuator şi turtită la poli (copiază forma Pământului).

3. Compoziţia atmosferei (a învelişului de aer):

Foarte mulţi dintre d-voastră consideră că atmosfera (aerul) este formată doar din oxigen, dându-i acestuia proporţia cea mai mare din volumul total de gaze care formează învelişul de aer. Acest lucru este greşit întucât, elementul chimic cel mai răspândit în atmosfera terestră este azotul.

Redau mai jos o parte din elmentele componente ale atmosferei:

  • azot (78%);
  • oxigen (20,8%) – întreţine viaţa pe Terra;
  • argon;
  • dioxid de carbon (CO2) – este folosit de plante în procesul de fotosinteză;
  • vapori de apă;
  • praf;
  • cenuşă vulcanică;
  • microorganisme etc.

 

4. Culoarea atmosferei (a aerului): aerul este transparent dar, datorită elementelor din compoziţia sa, omul poate distinge următoarele culori:

– albastru – când vaporii de apă se întâlnesc cu lumina Soarelui;

roşu, galben sau violet – când atmosfera este încărcată cu praf;

cenuşiu – când atmosfera este foarte umedă.

5. Înălţimea şi structura atmosferei:

Pentru a înţelege dispunerea pe verticală a atmosferei, recomand figura de mai jos.

Fig. 1: Inaltimea si structura atmosferei

Din aceasta reiese că limita inferioară a atmosferei coincide cu linia de contact dintre scoarţa terestră şi aer, iar limita superioară trece de pragul de 1000 km.

În ceea ce priveşte structura atmosferei, aceasta se referă la o dispunere pe verticală, în straturi bine conturate, ţinându-se cont de anumite fenomene şi procese (cuprinse între anumite limite altitudinale).

Astfel, straturile (structura atmosferei) si procesele caracteristice fiecăruia sunt:

De jos în sus:

  • Troposfera – aici: trăieşte omul, se formează vânturile, norii şi precipitaţiile, zboară avioanele.
  • Stratosfera – aici: se găseşte stratul de ozon, se formează norii sidefii etc.
  • Mezosfera – aici: apar turbulenţe puternice datorită diferenţelor mari de temperatură dintre extremităţile sale; apar norii argintii (vizibili la începutul sau sfârşitul nopţii).
  • Termosfera (Ionosfera):  temperaturile ating + 3000°C; apar aurorele polare; reflectă undele radio; se produce procesul de ionizare.
  • Exosfera – gazele atmosferice sunt extrem de rarefiate.
Între aceste straturi există zone intermediare, denumite: tropopauză, stratopauză, mezopauză şi termopauză.
Dicţionar!
*** ionizare = proces fizic prin care particulele de azot şi oxigen sunt puternic electrizate de radiaţiile solare.
*** stratul de ozon = strat situat în stratosferă, cu rol proctector împotriva radiaţiilor ultraviolete (extrem de nocive). 

Posted Octombrie 13, 2011 by andreeazg in clasa a V - a

Tagged with ,

HARTA POLITICĂ A EUROPEI   Leave a comment

 Harta politică a Europei

  • Configuraţia hărţii politice a Europei a cunoscut de-a lungul timpului schimbări majore datorită continuei populări a teritoriului dintre Urali şi Oceanul Atlantic. Această populare s-a realizat atât prin creşterea populaţiei autohtone, cât şi prin stabilirea în cadrul spaţiului mai sus amintit, a unor populaţii migratoare, care revendicând teritoriul ocupat au ajuns să-şi creeze state bine închegate.

  • În primele secole de după Hristos, continentul european era domninat social, economic şi militar de Imperiul Roman, care în anul 285 a fost divizat în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit. Această divizare se pare că nu i-a priit celui dintâi, întrucât în anul 476, în urma unor frământări interioare de ordin economico-social şi politic, dar şi datorită invaziei populaţiilor migratoare, I. R de Apus a capitulat în faţa conducătorului triburilor germanice, Odoacru.

  • Totuşi, pentru a nu ne depărta de la subiect, amintim că în anul 301, în cadrul Imperiului Roman de Apus, şi-a declarat independenţa, republica San Marino, devenind astfel cel mai vechi stat din lume.

  • În perioada Evului Mediu şi-au obţinut suveranitatea o serie de state, precum: Franţa (843), Danemarca (965), Portugalia (1143), Andorra (1278), Elveţia (1291) sau Spania (1492). În cazul acesor ţări se impun câteva comentarii: pentru Franţa – deşi triburile francilor s-au unificat în anul 486, formând regatul Merovingian, anul 843 este considerat a fi de referinţă când vorbim despre conturarea statului Francez, întrucât atunci s-a obţinut separarea faţă de Imperiul Carolingian. O altă dată cu semnificaţie majoră pentru Franţa este ziua de 14 Iulie 1789, când a fost “răsturnată” monarhia şi instaurată republica.
  • Danemarca – aceasta a fost unificată şi creştinizată sub conducerea lui Harald I, în anul 965, iar la 5 Iunie 1849 a devenit monarhie constituţională.
  • Portugalia a devenit regat în 1143 şi s-a autoproclamat republică la 5 Octombrie 1910.
  • În ceea ce priveşte Andorra, aceasta s-a format în 1278, prin unirea suveranităţii contelui francez de Foix şi a episcopului spaniol Seu d’Urgel.
  • La 1 August 1291 s-a format Confederaţia Helvetică, prin unirea cantoanelor UriSchwyz și Unterwalden.
  • Spania a reuşit unificarea în anul 1492, după o lungă perioadă de atacuri din partea maurilor.

 

  • În secolul al XVI – lea s-au conturat alte două state: Suedia, la 6 Iunie 1523, când a fost încoronat Regele Gustav Vasa; şi Olanda, în 1523, prin adoptarea actului “Abjuration”. Totuşi, Olanda nu a beneficiat de recunoaşterea internaţională a Spaniei, decât după un secol, la 30 Ianuarie 1648, în urma păcii de la Westphalia.

  • În 1707 s-a înfăptuit unirea Angliei cu Scoţia şi formarea Marii Britanii. Trebuie totuşi precizat că acest regat a cunoscut mai multe etape de evoluţie. Prima s-a realizat în anul 927 când s-a format regatul Angliei, urmată în 1284 de unirea Anglei cu Ţara Galilor. În cele din urmă, în anul 1929 s-a adoptat numele “Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord”, după ce în prealabil a fost adoptată separarea de Irlanda (cu, care se unise în 1801).

  • În secolul al XIX – lea, nu mai puţin de şapte ţări şi-au căştigat independenţa. Este vorba de principatul Leichenstein (faţă de Sfântul Imperiu Roman), Grecia (faţă de Imperiul Otoman), Belgia ( în 1830, faţă de Olanda, iar 1 an mai târziu a fost încoronat rege – Leopold I), Luxembourg (faţă de Olanda), Italia (prin proclamarea Regatului Italiei la 17 Martie 1861, dar unificarea tuturor provinciilor italiene s-a realizat abia în 1870).
  • A şaşea ţară care şi-a obţinut independeţa în secolul al XIX – lea a fost Germania. Acest fapt s-a realizat la data de 18 Ianuarie 1871 prin unificarea Imperiului German. Liniştea poporului german nu a durat foarte mult deoarece Germania a trecut prin mari framântări politico – militare, care au culminat cu două războaie mondiale şi suportând consecinţele unor astfel de situaţii, poporul german a fost nevoit sa trăiască pentru încă o jumătate de secol în două state diferite. Este vorba de Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană. Cele două s-au unificat în 1990, odată cu căderea zidului Berlinului.
  • Tot în secolul al XIX – lea şi-a obţinut independenţa şi România. Acest fapt a fost posibil în urma căştigării războiului cu Imperiul Otoman la data de 9 Mai 1877. Independenţa ţării noastre a fost recunoscută pe plan internaţional abia pe 13 Iulie 1878, în urma tratatului de la Berlin.

  •  Secolul al XX- lea este definitoriu pentru aspectul actual al hărţii politice a Europei. În acest secol îşi stabilesc graniţele de stat o serie de ţări precum:  Norvegia (în 1905, prin divizarea Uniunii Suedeze), Bulgaria (deşi în 1878 şi-a autoproclamat autonomia în cadrul Impreiului Otoman, abia în 1908 această ţară reuşeşte să devină un stat liber), Albania (în 1912 faţă de Imperiul Otoman),  Finlanda (în 1917, faţă de Rusia).

  • În 1918 se proclamă “republică” trei state central – europene. Este vorba de Austria, care poartă moştenirea Ducatului Austriei, fondat în 1156 şi a Imperiului Austriac, proclamat la data de 11 August 1804. Cea de-a doua ţară este Ungaria, care la rândul său a moştenit regatul lui Ştefan I, fondat în anul 1000. A trei ţară este Polonia, care reuşeşte să-şi câştige independenţa faţă de Imperiul Rus, Imperiul German şi Austro – Ungaria (acesta din urmă fiind formată în 1867).

  • În 1921, Irlanda devine stat independent, în urma separării de Regatul Unit, iar Islanda, după ce reuşise în anul 1918 să devină stat suveran în cadrul Coroanei Daneze, devine în 1944 stat liber, anulând orice relaţie de subordonare faţă de guvernul danez.

  • În a doua jumătate a secolului al XX-lea, după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Europa avea să se confrunta cu hegemonia comunistă, exercitată de URSS, mai ales asupra ţărilor din estul Europei. Astfel, timp de aproape jumătate de secol a continuat să existe o formă modernă de asuprire, cea comunistă. Dar în ultimul deceniu al secolului al XX – lea, adică începând cu 1990, şi-au declarat independenţa: Lituania (faţă de URSS; trebuie menţionat că anul în care se consiferă că a fost fondată această ţară, este 1253) şi Letonia. Independenţa acestor ţări a fost recunoscută de URSS, abia în anul 1991.
  • Tot în 1991 s-a produs destrămarea URSS -ului şi astfel şi-au putut obţine suveranitatea următoarele ţări: Estonia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova şi Federaţia Rusă.

  • Asemănător modelului URSS, dar nu neaparat copiat după acesta, exista în peninsula Balcanică, un stat socialist numit Federaţia Iugoslavă. Acesta era format din Slovenia, Croaţia, Bosnia Herţegovina, Macedonia, Serbia şi Muntenegru. Dar, datorită diferenţelor majore de ordin religios, etnic şi politic, această federaţie s-a destrămat în urma unor conflicte sângeroase. Ce a rezultat după destrămare Federaţiei Iugoslave, sunt statele animtite ca făcând parte din aceasta. Astfel, în 1991, Croaţia şi Slovenia au deschis calea spre libertate a ţărilor din fosta Iugoslavie, declarându-şi independenţa. A urmat în 1992, Bosnia Herţegovina, iar în 1993 Macedonia. În 2006, soarta fostei Iugoslavii a fost pecetluită definitiv, Muntenegrul declarându-şi independenţa la data de 3 Iulie, iar Serbia la 5 Iulie.

  • În 1993, s-a produs separarea Cehoslovaciei, rezultând în cadrul Europei Centrale, două state suverane: Cehia şi Slovacia.

 

  • În final, trebuie menţionat faptul că în urma conflictelor etnico – militare din cadrul fostei Iugoslavii şi prin largul concurs al  marilor puteri NATO, un nou stat pe nume Kosovo şi-a declarat independenţa în anul 2008. Acesta este recunoscut de aproximativ 60 de state ONU, dar nu şi de Serbia sau România.

         Notă!!! Am atașat mai jos o animație care prezintă ordinea cronologică a obținerii suveranității de către statele europene. Întrucât am dorit să scot în evidență momentul înglobării unei națiuni în limitle unor granițe de stat, mi-am permis să  utilizez configurația actuală a  granițelor țărilor din Europa, cu toate că aceastea au cunoscut la rândul lor o dinamică continuă.

Bibliografie:

*** https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/

Posted Octombrie 6, 2011 by andreeazg in clasa a VI - a

Raportul dintre aşezări şi dezvoltare   1 comment

Raportul dintre aşezări şi dezvoltare. Tendinţe ale evoluţiei aşezărilor umane

Evoluţia demografică influenţează în mod direct evoluţia aşezărilor umane. Totuşi, cele două componente (populaţia şi aşezările) sunt influenţate de nivelul de dezvoltare al ţărilor.

Ca urmare a unor politici demografice pronataliste, dar şi datorită creşterii gradului de dezvoltare, populaţia urbană s-a dublat în aproximativ jumătate de secol; astfel, de la 3-4% în 1800, s-a ajuns la 6-7% în 1850, 13% în 1900, 28% în 1950 şi mult mai mult în prezent.

A. Aşezările urbane

În ţările subdezvoltate:

–         oraşele se dezvoltă în teritoriu în mod spontan;

–         în împrejurimile oraşelor apar întinse cartiere subdotate şi cu aspect rural (favelas, bidonville)

–         centrele urbane au anumite aspecte moderne, dar cartierele mediocre încep imediat din apropierea oraşelor;

–         reţeau de străzi, infrastructura urbană, transporturile şi calitatea serviciilor ridică probleme;

–         în oraşe lipsesc sistemele de depoluare.

În ţările dezvoltate:

–         reţeaua urbană este modernizată;

–         oraşele prezintă o centură de spaţii verzi;

–         oraşele şi-au dezvoltat la o distanţă de 30-50 km o reţea de aşezări urbane satelit;

–         oraşele europene (dezvoltate) au vechi nuclee centrale medievale;

–         oraşele est – asiatice prezintă elemente europene, americane şi tradiţionale.

În ceea ce priveşte tendinţa de evoluţie a aşezărilor umane, unele estimări arată evoluţii neprevăzute. În unele proiecţii s-a considerat că oraşul cel mai mare de la începutul secolului al XXI – lea ar urma să devină New Mexico. S-a constatat, însă, că dezvoltarea lui demografică este serios limitată de poluare şi de condiţiile naturale. În aprecieri mai noi se consideră că Tokyo va mai deţine un timp supremaţia mondială. El va rămâne probabil, câteva decenii, cea mai mare aglomerare urbană a Terrei.


Fig.1: Favela Rocinha din Rio de Janeiro

B. Aşezările rurale

În unele ţări acestea se depopulează, contribuind la creşterea populaţiei urbane. Aşezările rurale din ţările dezvoltate evoluează într-un mod asemănător oraşelor, iar în ţările subdezvoltate evoluţia aşezărilor rurarle are un caracter empiric şi aleatoriu.

Aşezările rurale sunt influenţate în evoluţia lor de o serie de elemente, cel mai important fiind teritoriul în care se află. Există aşezări rurale care beneficiază de spaţii întinse, a căror utilizare este restricţionată de cerinţele agriculturii. În alte situaţii, condiţiile naturale (munţi, ape, păduri) restricţionează în anumite direcţii extinderea oraşelor (terenul poate determina structura aşezărilor rurale, determinând: aşezări risipite, aşezări răsfirate şi aşezări adunate).

Fig.2: Kraal - aşezare rurală din Africa

Bibliografie:

1. Mândruţ O., (2008), Manual pentru clasa a XI -a, Geografie, Probleme fundamentale ale lumii contemporane, Corint, Bucureşti.

Posted Mai 18, 2011 by andreeazg in 11 zi/ 12 SAM

Despăduririle, deşertificarea şi poluarea   1 comment

DESPĂDURIRILE,  DEŞERTIFICAREA ŞI POLUAREA  –  EFECTE ALE ACTIVITĂŢILOR UMANE ASUPRA  MEDIULUI

 

A. Despădurirea – este o activitate prin care arborii sau arbuştii sunt tăiaţi sau arşi în mod neraţional.

Motivele despăduririlor:

–         utilizarea lemnului în construcţia de case sau ambarcaţiuni

–         utilizarea lemnului în industria mobilei

–         extinderea terenului agricol etc.

 

Consecinţele despăduririlor:

–         reducerea cantităţii de O2 cedat atmosferei

–         reducerea diversităţii lumii vii

–         accelerarea eroziunii terenurilor defrişate

–         diminuarea ponderii evaporaţiei forestiere

–         pierderea unor arbori cu lemn preţios (teck, palisandru, acaju, mahon, santal etc.)

–        inundaţii.

Jungala din Mexic arsă pentru a face loc activităţilor agricole

Despădurire în Câmpia Gran Chaco din Paraguay (scopul: păşune)

 

 

B. Deşertificarea – este acţiunea de extindere a deşerturilor (a zonelor lipsite de viaţă, cu precipitaţii sub 200 mm/an).

Studiu de caz Sahara: – deşertul Sahara s-a extins considerabil, din Antichitate până în prezent, ajungând în nord până la Marea Mediterană, iar în sud a invadat zona de savană printr-o fâşie de ariditate crescândă, numită Sahel. În vest a ajuns până la ţărmul Oceanului Atlantic, iar spre est până în Somalia.

Cauzele extinderii deşerturilor sunt în principal naturale (lipsa precipitaţiilor), dar uneori sunt accentuate de acţiunea omului (defrişări).

Consecinţele deşertificării: evaporaţia intensă; radiaţia solară creşte în intensitate; apariţia unor areale cu presiune ridicată; accelerarea eroziunii eoliene  şi distrugerea rocilor.

Procesul de deşertificare poate fi ţinut sub control dacă  sunt irigate terenurile predispuse deşertificării sau se construieşte un înveliş de sol.

Poluarea

Definiţie conform DEX:  a polua = A face ca aerul, apa, mediul de viață să devină nocive din cauza materiilor chimice reziduale, a deșeurilor industriale, a gazelor de eșapament etc.

Tipuri de poluare

1. După anumite elemente calitative există mai multe tipuri de poluare:

– poluare fizică (sonoră, termică, poluare cu radiaţii);

– poluare chimică;

– poluare microbiologică;

– poluare estetică;

– poluare electromagnetică.

2. După domeniul în care se exercită, există:

– poluarea aerului;

– poluarea apei;

– poluarea terenurilor, a solurilor şi degradarea acestora;

– poluarea şi modificarea învelişului biotic;

– poluarea şi modificarea piesajului.

 

Principalele surse de poluare sunt: industria energetică, industria siderurgică, industria lianţilor, transporturile aeriene, rutiere, agricultura, accidentele tehnologice, deversările accidentale sau sistematice ale hidocarburilor în apele oceanice etc.

 

Posted Martie 30, 2011 by andreeazg in 11 zi/ 12 SAM

Hazarduri naturale şi antropice   Leave a comment

Hazarduri naturale şi antropice

Hazard = fenomen dăunător care are loc întâmplător şi care poate fi provocat de natură sau de activitatea umană.

Exemple de hazarduri naturale şi antropice:

–         Alunecările de teren

–         Hazardurile climatice: cicloni tropicali, furtuni, viscolul, seceta

–         Deşertificarea

–         Hazarduri hidrologice: inundaţiile

–         Tsunami

–         Erupţia vulcanilor

–         El Nino

–         Epidemii, invazii de lăcuste

–         Cutremurele

–         Avalanşele

–         Accidentele nucleare

 

Inundaţii - Bangladesh (august 2010, 85.000 de evecuaţi)

                       

Alunecare de teren din Brazilia (zona Rio de Janeiro, 800 de morti, ianuarie 2011)

Vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda (a erupt pe 17 Aprilie 2010 şi a paralizat traficul aerian din Europa)

Cernobîl - Ucraina (26 aprilie 1986, 336.000 de evacuaţi)

New Orleans dupa uraganul Katrina (29 august 2005, 1464 de morţi)

Posted Martie 30, 2011 by andreeazg in 11 zi/ 12 SAM

Tipuri de medii geografice   3 comments

Tipuri de medii geografice

Mediul geografic reprezintă mediul natural transformat de om, care cuprinde atât elemente naturale, cât şi elemente atropice.

La nivelul planetei se pot identifica mai multe tipuri de medii: medii zonale, medii azonale, medii regionale, medii locale.

 

I.Medii geografice zonale:

A. mediul tropical forestier umed – se întâlneşte în: America Centrală; bazinul Amazonului din America de Sud; bazinul fluviului Congo din Africa şi în sud-estul Asiei.

Din categoria elementelor naturale se desprind ca şi elementele caracteristice vegetaţia şi fauna. Arborii din pădurile tropical-umede au o valoare economică mare. Între aceştia se remarcă: arborele de cauciuc, arborele de cafea (Coffea arabica), arborele de cacao, arborele de scorţişoară, palmierul de ulei (Oil palm), palmierul de vin, acaju, abanosul, palisandrul, mango, bambusul etc. Fauna este reprezentată de: pasări viu colorate (papagali, tucani (Keel-billed Toucan), păsări indicatoare de miere (Wahlberg’s Honeyguide) ), maimuţe, reptile (pitoni), porcul babirusa, leopard, jaguar etc.

Elementele atropice intervin în acest mediu prin: defrişarea pădurilor pentru a lăsa loc diferitelor tipuri de culturi (orez, manioc), construcţia unor artere de circulaţie (Transamazonianul), etc.

B. mediul tropical cu două anotimpuri:prezintă un anotimp ploios şi unul secetos. Se întâlneşte în Africa, Asia de Sud, Australia de Nord-Est şi în America de Sud.

Pentru acest tip de mediu, elementele naturale predominante sunt constituite din asociaţii de plante şi animale bine individualizate, precum:

savana – aceasta este o asociaţie de ierburi înalte, xerofile (numite: campos în Brazilia şi Llanos în Venezuela) şi pâlcuri de arbori ( Baobab, Acacia, palmieri – în Africa). Dintre elementele faunistice se remarcă: rinocerul, girafa, antilopa, zebra, gazela, leul, leopardul, ghepardul, hiena, bivolul indian, tigrul de Bengal elefantul, termitele etc.

Intervenţia atropică asupra acestui tip de mediu apare în zonele cu exploatări de minereuri, diamante, etc.

C. mediul tropical musonic –  este un tip de mediu determinat de acţiunea sezonieră a musonilor (vânturi periodice). Se întâlneşte în: India, Asia de Sud-Est, America Centrală.

Elementele naturale caracteristice sunt determinate de arborii cu lemn preţios (santal, teck (Tectona grandis), abanos) şi de cantitate mare de precipitaţii care cade din aprilie până în septembrie.

Presiunea atropică exercitată în mediul tropical musonic este foarte mare (India are o populaţie de 1,1 mild. loc.).

D. mediul tropical arid şi semiarid: – este situat în regiunile din lungul celor două tropice (Sahara, Kalahari). Este lipsit de precipitaţii (sub 200 mm/an).

Elementele de vegetaţie şi faună (dromaderul, scorpioni, fenecul) sunt limitate, iar intervenţia atropică nu este semnificativă.

E. medii temperat – calde:  se întâlnesc în regiunea Mării Mediterane, în California, în Africa de Sud şi în sud-estul Australiei. Principala varietate a acestui tip de mediu o reprezintă mediul mediteranean. Vegetaţia caracteristică este alcătuită din arbori şi arbuşti cu frunze sempervirescente. Din categoria arborilor se remarcă: pinul de Alep, cedrul de Liban, stejarul veşnic verde, etc. Arbuştii caracteristici mediului mediteraneean sunt: levănţica, palmierul pitic, mirtul şi fisticul. Citricile sunt, de asemenea, bine reprezentate. Tufişurile sunt asociate, de obicei, în formaţiuni care poartă denumiri diferite (în funcţie de regiunea geografică): Maquis (Italia), garriga (Garrigue – Franţa), frigana (Grecia), chaparral (California), etc.

Animalele caracteristice sunt: reptilele, hiena, ţapul ibex etc.

Mediul temperat cald este bine populat, iar presiunea antropică este mare.

F. mediul continental excesiv (uscat, semiarid şi arid). Se întâlneşte în America de Nord, America de Sud, Europa şi Asia.

Vegetaţia predominantă este cea de stepă (asociaţie de ierburi joase). Această asociaţie de ierburi joase poartă denumiri diferite: bărăgan în România, pustă în Ungaria, prerie în America de Nord şi pampas în America de Sud. Din categoria plantelor predomină: gramineele – Anemone, păiuşul, festuca, năgara; plantele viu colorate – păpădia,  pelinul etc. Fauna este reprezentată de: păsări (uluil, şoimul, potârnichea, dropia), carnivore (lupul, vulpea, dihorul), rozătoare (cărtiţa, iepurele, popândăul) etc. În deşerturile temperate din Asia, (Karakum, Takla-Makan), trăieşte cămila cu două cocoaşe. Cantitatea de precipitaţii nu depăşeşte 600 mm/an.

Acest tip de mediu este bine populat.

G. medii temperat umanizate – Cuprinde mediul forestier oceanic (vestul S.U.A, vestul Europei) şi mediul continental moderat (Europa Centrală). Vegetaţia este formată din păduri de foioase (stejar şi fag). Cantitate de precipitaţii depăşeşte pe alocuri 1000 mm/an. Influenţa antropică este crescută.

H. mediul forestier rece. Se întâlneşte în nordul Europei, nordul Asiei şi nordul Canadei. Vegetaţia este formată din păduri de conifere (cunoscute sub numele de taiga). Animale caracteristice: cerbul canadian, renul, ursul, veveriţa, castorul etc. Mediul forestier rece este slab populat, dar este supus presiunilor atropice datorită defrişărilor masive.

I. mediul subpolar – alternează perioadele scurte de încălzire cu perioadele geroase lungi. Vegetaţia este formată din muşchi şi licheni (Tundra). Este un tip de mediu slab populat.

J. Mediul glaciar – caracterizează regiunile acoperite cu gheţari de calotă. Presiunea antropică este dată de eliminarea în atmosferă a gazelor cu efect de seră fapt care duce la încălzirea globală şi la topirea calotei de gheaţă.

II.Medii geografice azonale:

– medii montane (sistemul alpino – himalayan are o dezvoltare preponderent de la vest la est, este fragmentat în anumite porţiuni dar, în acelaşi timp, este foarte masiv şi continuu în zona Himalaya-Pamir-Tibet)

– medii maritime (litoarale);

– medii antropice (regionale şi locale), (se suprapun acelora care în stare naturală au fost favorabile vieţii omului şi care în timp au fost modificate pentru nevoile sale, dar modificarile s-au încadrat specificului mediului anterior), cuprinde:

a) mediul regiunilor industriale;

b) mediul regiunilor urbane;

c) regiunile şi arealele foarte degradate.

Posted Martie 16, 2011 by andreeazg in 11 zi/ 12 SAM

Geosistemul, ecosistemul si peisajul geografic   4 comments

Geosistemul, ecosistemul şi piesajul geografic

GEOSISTÉMUL – este un sistem geografic complex realizat printr-o evoluţie a relaţiilor dintre relief, apă, aer, sol, vieţuitoare şi om, şi caracterizat prin deschidere, unitarietate, organizare, funcţionalitate, ierarhizare şi autoreglare.

Geosistemul – ca mediu de viaţă al societăţii omeneşti – îmbracă diferite aspecte. De la dimensiunea globală, la cea zonală, regională şi locală.

ECOSISTEMUL – reprezintă asocieri de vieţuitoare şi mediul de locuire al acestora.

Conform DEX: ECOSISTÉM = Ansamblu format din biotop și biocenoză, în care se stabilesc relații strânse atât între organisme, cât și între acestea și factorii abiotici.

BIOTÓP = Mediu geografic în care trăiește un grup de plante și animale în condiții omogene.

BIOCENÓZĂ = Totalitatea organismelor vegetale și animale care populează un anumit mediu, formând un tot unitar.

PEISÁJ = priveliște; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om.

Peisajul este mediul care se diferențiază printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, climă, ape, sol, vegetație, faună etc.)

Peisajul geografic reprezintă aspectul exterior al suprafeţei terestre.

Spre deosebire de geosistem, care defineşte îndeosebi legătura funcţională dintre elementele naturale, peisajul geografic fotografiază aspectul exterior al acestora. În multe situaţii, peisajul geografic a rămas încă într-un mod asemănător peisajului natural iniţial.

Pe cea mai mare parte a Terrei, peisajul natural a fost supus la diferite transformări.

Fiind astfel transformat de om, el este considerat peisaj geografic.

Orice peisaj geografic cuprinde elemente naturale şi antropice, un mod de aranjare acestora în spaţiu, legături dintre ele (care se pot defini prin geosistem), precum şi o evoluţie în timp.

Studierea peisajelor este o preocupare clasică a geografiei.

Este de observat că în multe situaţii, elementul care influenţează aspectul peisajului îl reprezintă relieful, deşi vegetaţia sau aşezările omeneşti au un caracter mai vizibil.

Peisajele, asemănător tipurilor de medii, se află în diferite grade de transformare, de la cele naturale, la peisajele puternic antropizate.

Posted Martie 10, 2011 by andreeazg in 11 zi/ 12 SAM